Abstract
Consumul de produse contrafăcute este considerat de mulți ca fiind un comportament deviant, dar este totuși acceptat de societate și tolerat de forțele de ordine. Acest statut ambivalent se datorează mai ales percepției generale asupra contrafacerii ca fiind o infracțiune minoră, o crimă fără victime, o activitate la limita gri dintre legalitate și ilegalitate.
Acestă percepție (precum și dezvoltările din domeniul tehnologiei) a făcut ca această activitate ilegală să evolueze masiv în ultimele decenii, ajungând în prezent la proporții uriașe cu efecte economice nefaste nu numai asupra producătorilor, dar și asupra economiei globale. Pe lângă efectele economice, această activitate criminală are și efecte dramatice în materie de sănătate publică (produsele farmaceutice și alimentele contrafăcute), dar și legături tot mai strânse cu crima organizată și terorismul global, servind ca un mecanism de finanțare a acestora. Recentul scandal cu echipamentul sportiv contrafăcut al olimpicilor români este un nou semnal de alarmă cu privire la răspândirea generală a acestor tipuri de produse, răspândire la care contribuie toți cei care cumpără în mod voit astfel de produse.
Pentru diminuarea magnitudinii și a efectelor acestei infracțiuni trebuie înțeles faptul că, orice formă de consum voluntar al produselor contrafăcute duce la proliferarea acestora (dacă este cerere, va fi și ofertă), consumatorii care cumpără cu bună știință astfel de produse devenind „complici” în crimă (Bloch et al, 1996). Mai mult de atât, este nevoie de politici publice coerente (bazate pe rezultatele cercetărilor științifice în domeniu) care iau în considerare mai multe tipuri de acțiuni concertate. Astfel, se pot dezvolta programe de educare și informare a consumatorilor și a organelor abilitate, atât pentru conștientizarea pericolelor (economice, de sănătate publică și de contribuție la finanțarea terorismului), cât și pentru dezvoltarea abilităților acestora de a distinge produsele contrafăcute de cele originale. Potențiala incriminare a consumului voluntar după modelul francez sau cel italian, poate fi luată în considerare doar în combinație cu alte tipuri de acțiuni de combatere a fenomenului, care împreună formează o strategie coerentă. Însă, înainte de toate, acestă infracțiune, minimalizată timp de mulți ani, trebuie să devină o prioritate în cadrul strategiilor naționale și internaționale de combatere a criminalității și a terorismului global.
Descrierea problemei
Recentul scandal cu echipamentul sportiv contrafăcut al olimpicilor români nu i-a surprins probabil pe majoritatea consumatorilor români. Piața românească de după 1989 a fost invadată de produse contrafăcute care proveneau cu precădere din țările din Orientul Mijlociu sau Orientul Îndepărtat (Pascu, 2009; Pascu, Milea & Nedea, 2013), așa încât cei mai mulți consumatori au intrat în contact cu astfel de produse. Acest eveniment pe cât de scandalos și jenant, pe atât de îngrijorător, arată că problema produselor contrafăcute este prezentă în continuare pe piața românească, dar, mai mult, este o problemă prezentă atât la nivel de bișniță în piețele rusești, cât și în birourile unor funcționari ai statului român. Mulți ar considera problema unor echipamente contrafăcute ca fiind una trivială. Dar faptul că produsele contrafăcute nu sunt limitate la obiecte vestimentare sau bunuri de lux (Wall & Large, 2010), ci includ produse farmaceutice, produse de îngrijire personală, piese auto, piese de avion, mâncare sau chiar lapte praf pentru sugari, indică gravitatea acestei probleme. Gravitatea este accentuată de natura globală a problemei, precum și de legăturile comerțului cu produse contrafăcute cu crima organizată și cu terorismul.
Dată fiind această situație am considerat că o discuție pe această temă ar fi nu numai de actualitate, ci și benefică. Astfel, această analiză va oferi o scurtă trecere în revistă a istoriei contrafacerii, o descriere a problemei (magnitudinea acestei afaceri ilicitie, efectele ei asupra economiei și a sănătății publice), precum și a ceea ce se știe despre producerea, distribuirea și consumul de produse contrafăcute la nivel internațional/național, urmate de câteva recomandări pentru a contracara acest fenomen în România.
Scurt istoric al fenomenului
În decurs de câteva decenii, produsele contrafăcute au avansat de la statutul de “pacoste” (o activitate ilegală considerată ca având un impact societal minim), la statutul de infracțiune globală pe care FBI l-a denumit „infracțiunea secolului XXI” (Fortou, 2006). Este important de menționat faptul că, deși a intrat destul de recent în vizorul organelor de combatere a criminalității[i] și al cercetătorilor în materie de criminologie, practica contrafacerii a apărut cu mult timp în urmă, produsele contrafăcute fiind prezente pe piață de cel puțin 2000 de ani (Chaudury & Zimmerman, 2009, p. 7). De când se practică comerțul cu articole produse în regim de manufactură, existată producători/comercianți care copiază produsele care au succes la consumatori. Pentru a preveni astfel de înșelătorii, producătorii au dezvoltat marcaje care atestau originalitatea unui produs încă de pe vremea Imperiului Roman, dar și acestea s-au dovedit ușor de reprodus. Existența acestor practici la o scară largă este atestată și de descoperirile de la situri arhelogice (Chaudury & Zimmerman, 2009; Phillips, 2007).
Deși era o practică răspândită, copierea acestor tipuri de marcaje a devenit o infracțiune care se pedepsea prin lege doar în Evul Mediu, pedepsele severe aplicate incluzând printre altele fierberea de viu a făptașului (Chaudury & Zimmerman, 2009). Legislațiile curente în materie variază de la țară la țară, la fel ca nivelul de aplicare a prevederilor acestora. Recent, Italia și Franța au incriminat nu numai producerea și comercializarea acestor tipuri de produse, dar și consumul intenționat al acestora[ii].
Amploarea comerțului cu produse contrafăcute
Înainte de a aborda problema dimensiunii fenomenului, este important să facem o distincție între piraterie și contrafacere. Contrafacerea înseamnă copierea unui produs (și/sau a ambalajului), cu intenția de a induce în eroare consumatorii să creadă că produsul (și/sau ambalajul) este autentic (Spink & Fejes, 2012; Fejes & Wilson, 2013). Astfel, un produs contrafăcut este unul care poartă fără autorizație o marcă de natură comercială, iar această marcă nu poate fi distinsă (în aspectele sale esențiale) de marca înregistrată pentru astfel de bunuri de deținătorul de drept al mărcii (Staake & Fleisch, 2009, p . 17). De cealaltă parte, pirateria este „duplicarea neautorizată a lucrărilor cu drepturi de autor, cum ar fi software-ul de calculator, cărți electronice, filme sau muzică” (Spink & Fejes, 2012; p. 4). Astfel, dacă luăm exemplul unui DVD produs în mod ilegal care conține un film de comedie, lucrarea cu drept de autor (filmul) este piratată, în timp ce DVD-ul (precum și ambalajul acestuia) care copiază în întregime inscripțiile de pe DVD-ul original, este contrafăcut. Sunt două crime conexe, dar care diferă între ele atât prin prisma drepturilor lezate, cât și în privința materialității. Astfel, produsele contrafăcute exclud operele de artă protejate de drepturile de autor (tablouri, muzică, filme, etc.), dar și banii sau alte instrumente financiare.
Chiar și cu aceste excepții, piața produselor contrafăcute este una globală, mărimea acesteia fiind estimată undeva la „5-7 % din comerțul mondial” (CIB, 1997), cu valori raportate de „până la 200 de miliarde de dolari în 2005” (OECD, 2007)[iii]. Astfel, problema produselor contrafăcute este una substanțială, care cauzează pierderi totale de sute de miliarde de dolari (BASCAP, 2011, IACC, 2013; OECD, 2007), nu numai companiilor care dețin mărcile vizate de producătorii de bunuri contrafăcute, ci tuturor ramurilor economiei globale. Chiar și statul are de suferit de pe urma pierderilor cauzate de neplata taxelor, de creșterea șomajului ca urmare a pierderilor suferite de companiile producătoare, precum și cheltuielile legate de urmărirea penală a contrafăcătorilor, investiții pierdute, cheltuieli legate de șomaj și alte aspecte sociale. În același timp, pe lângă efectele economice nefaste, astfel de produse pot avea și efecte dezastruoase asupra sănătății publice (acestea, la rândul lor, având consecințe asupra bugetelor de stat). În consecință, fenomenul este unul de amploare, cu efecte economice deloc de neglijat.
Efecte asupra sănătății publice
Cum pot aceste produse afecta siguranța și sănătatea consumatorilor? Nu sunt acestea până la urmă niște variante mai precare (și mai ieftine) ale unor produse ce satisfac nevoile consumatorilor? Răspunsul la aceste întrebări nu este unul simplu. Unele produse contrafăcute pot substitui cu succes produsele originale, dar acest lucru nu înseamnă că nu sunt dăunătoare în vreun fel. De exemplu, niște obiecte vestimentare contrafăcute pot fi folosite de consumatori ca înlocuitori ai produselor de marcă, dar contrafăcătorii nu trebuie să respecte niciun standard de calitate. Astfel, nu numai că aceste produse tind să fie mai puțin durabile și de o calitate precară[iv], dar pot conține și elemente care pot dăuna grav sănătății: jeanșii colorați cu vopsea care conține plumb, medicamentele contrafăcute care conțin substanțe active nocive sau aparatura electronică care poate lua foc/exploda pot afecta grav consumatorii sau utilizatorii.
La fel ca în cazul comerțului cu aceste tipuri de produse, cuantificarea efectelor asupra sănătății este una dificilă: dacă un accident a fost cauzat de un produs contrafăcut sau dacă moartea unui pacient în stare gravă este ca urmare a unor medicamente contrafăcute rămâne de multe ori un aspect necunoscut.
Fabricarea produselor contrafăcute
Dată fiind natura ilicită a acestei activități, este o penurie de informații în legătură cu latura de producție și distribuție a produselor contrafăcute. Informațiile legate de tipul și numărul de produse targetate de infractori sunt bazate mai ales pe capturile de la vamă, pe produse confiscate de alte organe abilitate, acestea fiind totodată și baza estimărilor legate de amploarea comerțului cu astfel de produse. Este lesne de înțeles faptul că aceste numere nu dezvăluie adevărata față a fenomenului. Organele abilitate (oricât de bine antrenate) nu au capacitatea să controleze/depisteze toate produsele contrafăcute și astfel vedem doar vârful aisbergului.
Cercetările despre producție sunt și ele (din același motiv) puține, cercetătorii concentrându-se cu precădere pe consumul de produse contrafăcute, în timp ce investigațiile pe partea ofertei, precum și evaluarea politicilor și programelor, sunt limitate la număr (Staake et al, 2009; Hollis et al., 2015). Rezultatele acestora sugerează că falsificarea de produse este văzută de infractori ca fiind o activitate mai puțin riscantă și mai profitabilă decât traficul de droguri (OECD, 2007). Unii consideră că obiectivul acestor activități penale de tip „risc scăzut - profit ridicat” (GAO, 2008) este „în mod invariabil profitul” (UNODC, 2010, p. 173), dar alții atrag atenția și asupra motivațiilor de natură ideologică (ex: „intenția de a face rău oamenilor” - GAO, 2008, p.62; OECD, 2007). Aceste afirmații sunt susținute și de legăturile dintre contrafacerea de produse și terorism (Pollinger, 2008; Sullivan et al., 2014; The links between intellectual property crime and terrorist financing, 2003; Treverton et al., 2009), dar și crima organizată (Hetzer, 2002).
Aspecte generale ale producției, cum ar fi țara/regiunea de origine cea mai frecventă a mărfurilor contrafăcute (vezi GAO, 2010, OECD, 2008) au fost cercetate metodic, dar informațiile cu privire la modul în care infractorii obțin informații care să le permită să fabrice produsele (Harvey & Ronkainen, 1985), precum și mecanismele piețelor ilicite și tacticile folosite de falsificatori în diferitele etape ale funcționării acestor întreprinderi, este limitată (Staake et al., 2009). Există totuși indicii asupra faptului că produsele contrafăcute sunt adesea fabricate de aceleași persoane în cadrul aceleiași infrastructuri în care sunt produse și originalele (OECD, 2007; UNODC, 2010). Astfel, acestea pot fi din aceleași tipuri de material, produse cu aceeași tehnologie și la aceleași specificații ca cele originale. Indiferent de motivație pentru producție și comercializare, produsele contrafăcute pot fi periculoase pentru consumatori.
Consumul de produse contrafăcute
Consumatorii de produse contrafăcute (și cei care cumpără în cunoștință de cauză, dar și cei care sunt păcăliți de astfel de produse) sunt o parte importantă din ecuația acestei probleme. Datele legate de consumatori (cine, de ce, și ce tripuri de produse cumpără) sunt și cel mai ușor de obținut. Aceasta este latura problemei pe care o cunoaștem cel mai bine, literatura de specialitate oferind informații abundente despre diferențele de consum în funcție de gen, venit, nivel de educație, vârstă, cultură, locație pe glob, precum și despre factorii care afectează deciziile de cumpărare (Ang et l., 2001; Cordell et al., 1996; de Matos et al., 2007; Phau et al., 2009; Swami et al., 2009; Wee et al., 1995).
Mai multe studii au arătat că intențiile consumatorilor de a cumpăra produse contrafăcute depind de atitudinea pe care o au față de produse contrafăcute (de Matos et al., 2007; p. 36) și că atitudinile favorabile față de contrafacere cresc probabilitatea ca un individ va lua în considerare achiziționarea de produse contrafăcute (Wee et al., 1995). Alții au indicat cultura ca fiind un factor decisiv în ceea ce privește diferențe de consum între consumatori (ex: Mourali et al., 2005 – diferențe de consum între canadieni vorbitori de limbă franceză și cei vorbitori de limba engleză). Sprijinul oferit de rezultatele cercetărilor pentru diferiți factori ce afectează decizia de cumpărare variază[v], dar complexitatea fenomenului de cumpărare este evidentă și prin prisma noilor rezultate care „indică faptul că aspectele emoționale sunt factori determinanți importanți în decizia de cumpărare” (Penz & Stöttinger, 2012, p. 581). Aceste informații ajută companiile și autoritățile competente în dezvoltarea unor strategii de apărare împotriva acestor produse.
Deși unii consideră că această industrie ilicită este alimentată de consumul de produse contrafăcute (fie că persoanele cumpără în cunoștință de cauză sau nu – Bloch et al., 1993; Chakraborty et al., 1996), înțelegerea modului în care consumatorii autentifică un produs (diferențiază între produse originale și contrafăcute) este importantă date fiind consecințele asupra strategiilor de combatere a fenomenului. Câțiva cercetători au atras atenția asupra inabilității consumatorilor de a distinge produsele contrafăcute de cele originale (Dabija et al., 2014; Fejes & Wilson, 2013), și au dezvăluit aspecte legate de procesul prin care un consumator recunoaște dacă un produs este contrafăcut sau nu (pe care Fejes și Wilson l-au denumit procesul de autentificare). Fejes și Wilson (2013) au dezvoltat un cadru teoretic bazat pe o extensie a Teoriei Utilizării Indicațiilor (Cox, 1967), indicând criteriile pe baza cărora consumatorii selectează indicatori asupra naturii produsului, cum informează acești indicatori procesul de autentificare, modul în care acesta se desfășoară, precum și efectul asupra deciziei de cumpărare. Conform modelului, consumatorul folosește indicatori intrinseci (calitatea produsului; calitatea tipăririi ambalajului/instrucțiunilor; etc.) și indicatori extrinseci (prețul de vânzare; locul de vânzare; țara de origine) pentru a judeca produsul și a decide asupra autenticității acesteia. Procesul nu este infailibil, acesta fiind influențat de gradul de informare a consumatorului, experiențele anterioare cu produse originale și contrafăcute, dar și factori contextuali. La sfârșitul procesului consumatorul va categoriza produsul ca fiind original sau contrafăcut și va lua o decizie cu privire la achiziționare acesteia. Deși acest model teoretic este deja folosit de practicieni pentru scopuri didactice, acesta trebuie însă testat înainte de a putea fi folosit pentru intervenții sau să informeze decizii de politici publice.
Recent, Dabija și colaboratorii (2014) au atras atenția asupra acestei inabilități și în cazul consumatorilor români, constatând ca urmare a analizei efectuate că ei sunt de multe ori înduși în eroare de similitudinile dintre produsele originale și cele ilegale (p. 52). Astfel, abilitatea de a diferenția între produse originale și contrafăcute este un aspect important în ceea ce privește consumul de produse contrafăcute (cu efecte majore asupra amplorii comerțului cu astfel de produse) și trebuie adresat de cercetări viitoare.
Consumul de produse contrafăcute în România
Inabilitatea consumatorilor români de a distinge între produse originale și contrafăcute capătă importanță și în contextul unor studii recente cu privire la obiceiurile de consum de produse contrafăcute ale românilor. Acestea au dezvăluit că, deși pe piața românească sunt prezenți reprezentanții legali ai multor mărci de renume, românii continuă să cumpere produse contrafăcute din surse variate (Dabija et al., 2104; Fejes, în curs de apariție). Rezultatele acestor studii arată și faptul că produsele vestimentare nu sunt singura categorie de produse contrafăcute cumpărate de români: aceștia cumpără parfumuri și produse electronice (Fejes, în curs de apariție), dar și jucării, calculatoare, telefoane mobile, cosmetice sau chiar produse alimentare (Dabija et al., 2014). Dabija și colaboratorii (2014) consideră că românii sunt dispuși să cumpere produse contrafăcute din cauză că „nu sunt pe deplin conștienți de riscurile potențiale la care se expun prin achiziționarea și utilizarea jucăriilor, calculatoarelor sau telefoanelor mobile neconforme sau false” (p. 52). În același timp, este posibil ca aceștia să nu fie preocupați de riscurile pe care le prezintă aceste produse, ci, mai degrabă, de posibilitatea de a fi la modă (Dabija et al., 2014, p. 52).
O analiză mai recentă, desfășurată pe un eșantion de studenți din Transilvania, arată că generația tânără continuă să consume produse contrafăcute din mai multe categorii: produse vestimentare și accesorii, parfumuri, dar și electronice (Fejes, în curs de apariție). Studiul a dezvăluit și faptul că variabilele constitutive ale Teoriei Învățării Sociale (Akers, 1998) au un efect semnificativ asupra cumpărării de produse contrafăcute. Astfel, asocierea cu prieteni sau membri de familie care cumpără astfel de produse sau acceptă comportamentul de cumpărare de produse contrafăcute este asociat cu consumul de falsuri. De asemenea, existența unor modele de comportament ce pot fi imitate, a unor definiții personale care definesc cumpărarea de produse contrafăcute ca fiind întrutotul permisibilă (definiții pozitive) sau care scuză un astfel de comportament (definiții neutralizatoare), precum și consolidarea/ confirmarea acestor definiții și/sau acestor comportamente de către alții (persoane apropiate sau admirate)[vi] sunt, de asemenea, asociate cu cumpărarea intenționată de produse false. Pe lângă acestea, studiul a indicat că nivelul de autocontrol al cumpărătorului joacă un rol important.
Totuși, consumul produselor contrafăcute este legat mai mult de influența prietenilor și a familiei, decât de apetitul pentru risc al consumatorului[vii]. Analiza arată că, deși există o legătură semnificativă din punct de vedere statistic între nivelul scăzut de autocontrol și consumul de produse contrafăcute, această legătură dispare când introducem în ecuație alte variabile: cele enumerate mai sus, atitudinea față de fenomenul de contrafacere/produse contrafăcute, față de produse contrafăcute, caracteristici demografice, precum și oportunitatea de a achiziționa astfel de produse (Fejes, în curs de apariție). Astfel, asocierea cu prieteni sau membri de familie care cumpără sau acceptă comportamentul de cumpărare de produse contrafăcute, atitudinea pozitivă față de astfel de produse, precum și oportunitatea de a le achiziționa cu ușurință au abilitatea de a prezice consumul de produse contrafăcute de către studenții români[viii] (Fejes, în curs de apariție), pe când celelalte variabile nu.
Concluzii și recomandări
Producția, comercializarea și consumul de produse contrafăcute nu este o problemă nouă, dar datorită avansului în materie de tehnologie, a oportunităților de desfacere datorate globalizării și abilității de a genera fonduri pentru alte activități ilegale (inclusiv terorism), aceasta a căpătat anvergură, provocând efecte economice nedorite, dar având și un potențial catastrofal în materie de sănătate publică. Dați fiind parametrii problemei, cazuri ca cel al echipamentului Lotului Olimpic Român trebuie tratate cu maximă seriozitate, atât de organele abilitate, cât și de decidenții politici și de opinia publică.
Trebuie înțeles faptul că orice formă de consum voluntar al unor astfel de produse duce la proliferarea acestor tipuri de infracțiuni (dacă este cerere, va fi și ofertă – Bloch et al, 1996; Chakraborty et al., 1996), consumatorii devenind astfel „complici” (Bloch et al, 1996) în crimă. Este foarte important, în același timp, să facem distincție între consumatorii care cumpără de bună voie și în cunoștință de cauză (cel mai adesea produse contrafăcute de calitate slabă, ce pot fi distinse cu ușurință de produsele originale) și consumatorii care sunt înșelați de produse contrafăcute de calitate superioară. Doar prima categorie de consumatori pot fi considerați ca fiind „complici” și pot fi pasibili de sancțiuni (acolo unde există cadrul legal).
Nu susținem incriminarea consumului intenționat de produse contrafăcute după modelul Franței sau al Italiei, considerând că aceste tipuri de soluții transferă în mod nejustificat răspunderea pentru această infracțiune pe umerii consumatorilor, care în multe cazuri nu au abilitatea de a discerne produsele contrafăcute de cele originale. Aceste tipuri de sancțiuni pot fi folosite doar în combinație cu alte tipuri de acțiuni de combatere a fenomenului, care împreună formează o strategie coerentă.
Astfel, dat fiind faptul că există în literatura de specialitate suficiente informații cu privire la comportamentul și profilul consumatorului de produse contrafăcute, acestea pot fi folosite pentru crearea unor campanii de informare/conștientizare și educare a consumatorilor cu privire la efectele asupra economiei, ale sănătății consumatorilor/utilizatorilor, precum și a faptului că prin cumpărarea de astfel de produse, consumatorul poate contribui la finanțarea terorismului. De asemenea, aceste campanii pot coopta persoane care pot influența comportamentul consumatorilor, prin utilizarea acestora ca susținători ai campaniei.
În același timp, este nevoie de educare și în rândul organelor abilitate, atât pentru conștientizarea pericolelor, cât și pentru dezvoltarea abilităților acestora de a distinge produsele contrafăcute de cele originale. Dar toate aceste demersuri vor fi sortite eșecului dacă acestă infracțiune, trecută cu vederea pentru multe decenii de după revoluție, nu va deveni o prioritate în strategiile naționale și internaționale de combatere a criminalității și a terorismului global.
Referințe
The links between intellectual property crime and terrorist financing, (2003).
[i] Anvergura fenomenului și gravitatea efectelor acesteia s-au creionat doar în ultimele 3-4 decenii (vezi OECD, 2007; GAO, 2010), estimările asupra magnitudinii contribuit în mod semnificativ la creșterea atenției pe care organele de combatere ale criminalității le acordă acestei probleme.
[ii] Legile franceze de proprietate intelectuală (considerate cele mai stricte din Europa - Estacio, 2013) pedepsesc cazurile în care se poate dovedi acționarea cu rea-credință (Slocum, 2010), consumatorul fiind pasibil de o amendă maximă de 300.000 de euro sau trei ani de închisoare (Silverman, 2009; Howie, 2010). Penalitățile cresc atunci când infracțiunea este comisă în scopul de a vinde sau a furniza mărfuri contrafăcute. În comparație legile italiene sunt mai permisive (vezi Estacio, 2013).
[iii] Din păcate, lipsa unor date fiabile și dificultățile metodologice în măsurarea acestui fenomen au împiedicat realizarea unor estimări precise (Spink & Fejes, 2012; GAO, 2010; Staake et al., 2009). Astfel, aceste numere sunt doar orientative și nu trebuie luate ca fiind definitive.
[iv] Este important de menționat că produsele contrafăcute pot fi de mai multe feluri în funcție de modul în care sunt produse/devin ilegale. Unele pot fi chiar de calitate superioară, care nu diferă cu nimic de produsul orignal (cu toate că aceste situații sunt extem de rare). Pentru o discuție mai detaliată vezi (Gentry et al., 2001; Spink & Fejes, 2012).
[v] Unele dintre acestea au primit sprijin în mod constant, pe când altele au sprijin mixt.
[vi] Acestea sunt elemente de bază în teoria învățării sociale (Akers, 1998).
[vii] În accepțiunea Teoriei Controlului de Sine (Gottfredson & Hirschi, 1990), apetitul pentru risc este un element semnificativ al autocontrolului. Conform acestei teorii, persoanele care au un nivel scăzut de autocontrol sunt impulsive, prezintă un apetit pentru risc, fără viziune pe termen lung (neavând abilitatea de a cântării avantajele pe termen scurt verus cele pe termen lung), favorizează sarcinile simple și activitatea fizică în detrimentul activității cognitive și sunt predispuși la căutarea de gratificare imediată (Gottfredson & Hirschi, 1990).
[viii] Dat fiind faptul că eșantionul aleatoriu simplu a fost extras din populația de studenți ai UBB, generalizarea rezultatelor la alte persoane sau locuri nu este recomandată.