Un text de Aurelian Giugal.


«…nu trebuie decât să ne grupăm în jurul noilor instituții create de Regulamentul Organic și să așteptăm cu încredere dezvoltarea prosperității pe care ele ne-o promit…»

Un memoriu politic din 1834 – în Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines 1831-1848, București, 1970, p. 44.


Națiunea română poftește să se facă constituțiune nouă pentru Transilvania, prin adunare constituantă a națiunilor țării, care constituțiune să se întemeieze pe principiile dreptății, libertății, egalității și fraternității, să se lucreze codice noi și civile, penale, comerciale etc., tot după acele principii.

Punctul 15 din Programul Național, citit pe 16 mai 1848 pe Câmpia Libertății de la Blaj.


România ultimelor două secole, de după 1821, este o țară a contrastelor economice, sociale și politice. Pe de o parte, clasa conducătoare [boierii, mai târziu burghezii, mai apoi elitele conducătoare comuniste și, în final, ‘aristocrațiaʼ postcomunistă], prosperă din punct de vedere economic, cu un status social pe măsură. Pe de altă parte, masa amorfă a populației, țăranii (segmentul cel mai consistent al populației), orășenii, supusă elitelor politice și economice, trăind mai mereu sub semnul privațiunilor de tot felul. Boierii au fost întotdeauna împotriva claselor lipsite de privilegii. A. D. Xenopol vorbește despre un anume Emanoil Baleanu ca fiind unul din boierii cei mai potrivnici emancipării țăranilor. Însuși Kiseleff, guvernatorul rus, a trebuit să lupte contra nobililor pentru a smulge mici concesii în favoarea populației rurale, a țăranilor în definitiv[1]. Boierii conservatori, cu perspectiva sumbră a pierderii terenurilor, în preajma Revoluției de la 1848, uită de tot de țară și apelează la ajutorul străinilor. Pe aceștia îi roagă să ocupe țara militărește și să termine cu ‘mascarlâcurileʼ – așa denomina boierul Scarlat Ghica mișcarea revoluționară[2]. Vasile Malinescu și Constantin Radovici din Golești sunt rara avis în țările noastre (Moldova și Țara Românească), sensibili apărători ai cauzei țărănești. Spre exemplu, la o măsură propusă de Mitropolit vizavi de sărăcia țăranilor, citirea moliftelor Sf. Vasile, Malinescu recomandă o zeciuială în favoarea celor care muncesc pământul. După mintea și tocmelile boierilor, asta aducea a nebunie. Golescu observa că țăranii locuiau în bordeie, iar vânzarea dregătoriilor în tot cursul anului aducea cu sine valuri de lăcuste-oameni extrem de avizi de îmbogățire. Dobrogeanu-Gherea știa că unul din adevărurile sociologiei (incipientă la acea vreme) se referă la faptul că ‘viața morală a unui popor atârnă de condițiunile fizice, materiale și de condițiunile economică-sociale în care el trăiește. Condițiunile însă în care trăiește țărănimea sunt foarte grele și greleʼ[3].


Da, condițiile în care trăiau cetățenii României (suntem după 1859) erau grele, chiar dacă apăruseră pe firmament conservatori ce-și spuneau progresiști, Conservatori progresiști. Casele din lumea rurală se arătau a fi deplorabile:


«Județul Iași. Locuințele în general constau din o singură odae, în care locuesce o familie întreagă; pe lângă aceasta, mai au și o tindă, care le servesce iarna și ca adăpost pentru vitele mai mici și pentru păsări. Împrejur de locuințe sunt gunoaie și în multe sate bălți, fie din ploie, fie făcute înadins pentru adăparea vitelor și scăldarea paserilor. Ferestrele caselor sunt mici lipite în mare parte cu hârtie sau beșică; în casă usucă încălțăminte și haine, gura sobei nu ventilează… În mare parte casele sunt insalubre, necurate, curți neîmprejmuite…»


«Județul Ilfov. …Mai toate casele sunt de pământ, de nuiele tencuite cu pământ… Locuințele sunt strâmte, aglomerate, umede, mai toate nepardosite, iar materialul de construcțiune este pământ amestecat cu bălegar…»[4]


În județul Dolj, se vorbește despre ‘bordeiele infectateʼ[5]. Într-adevăr, o mare parte din locuințele epocii erau date de bordeie (Figura 1).


Figure 1. Ponderea bordeielor (%) din totalul locuințelor în câteva județe din Vechiul Regat

fig1.png


Sursa datelor: Dr. Gheorghe Crăiniceanu, Igiena țeranului român. Locuința, îmbrăcămintea și încălțămintea. Alimentațiunea în diferite regiuni ale țerii și în diferite timpuri ale anului, București: Carol Göbl, 1895, p. 44.


Figura 2. Fotocopie din Dr. Gheorghe Crăiniceanu, Igiena țeranului român. Locuința, îmbrăcămintea și încălțămintea. Alimentațiunea în diferite regiuni ale țerii și în diferite timpuri ale anului, București: Carol Göbl, 1895, p. 44.


fig2.jpg



Este destul de evident că piața capitalistă ce s-a dezvoltat și în România post-1829 (Adrianopole), a adâncit și ea înapoierea. Sistemul social din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea era clar structurat: o țărănime săracă muncea cu asupra măsură pentru a produce un surplus de producție agricolă ce mergea la export, export de pe urma căruia se îmbogățea mica elită latifundiară[6]. Sistemul politic era tributar acestor distincții economice: țăranii nu prea votau – votul era cenzitar, boierii perpetuându-și puterea politică într-un sistem la fel de inegal precum cel economic. Era o democrație mimetică (Matei Dogan), tot A. D. Xenopol dând un exemplu extrem de cum se auto-plebiscitau în teritoriu oamenii politici ai vremii:


«Nu se uită apoi Comisia centrală la rezultatul ridicul al legei electorale a căreia manținere o sprijinea, ca în puterea ei erau județe în care numărul alegătorilor abia ajungea la 5, iar în acel al Izmailului nu era decât unul singur, vestitul Vladimir Stoica, care se convoca pe el însuși în ziua alegerei, constituea el singur biuroul și subsemna în procesul verbal al alegerei tot el și ca președinte și ca secretar și ca corp electoral și în sfârșit se alegea pe el însuși, cu majoritatea de un vot, adeca unanimitatea.» /

Vezi Mon. of. al Mold., 16 și 28 martie 1860, în A. D. Xenopol, op. cit., p. 396.


Răscoala de la 1907, experiență tragică în istoria României (11 mii de morți și violențe de o sălbăticie greu de imaginat într-un stat modern), la pachet cu Marele Război, au grăbit prăbușirea României latifundiare. Aristocrația apunea și cu ea vechiul sistem electoral cenzitar. Despre 1907? Ani la rândul, Constantin Mille l-a numit pe regele Carol ‘eroul de la Hodivoaiaʼ, numele satului, azi în județul Giurgiu, care a fost ras cu tunurile în timpul revoltelor țărănești. Au fost violențe și la Dăbuleni, în Oltenia. Reproduc mai jos un mic pasaj despre moartea simplă a unui țăran oarecare:


«Pe la chindie, nu știu în ce zi o fi fost, ne-au scos din curtea Epitropiei pe mine și pe ceilalți oameni. Unul din ei, mai îndrăzneț, a început să înfrunte pe locotenent. Atunci ne-au luat și ne-au dus în fața primăriei. Lui i-a spus să treacă șoseaua la vale și după vreo zece pași s-a tras cu arma… L-am văzut că a căzut în genunchi: ‘Doamne, puține zile am avut de trăitʼ au fost ultimele lui vorbe. S-a tras mereu și s-a prăbușit într-o baltă de sânge. A fost lăsat pe loc mai multe ceasuri și tot satul s-a strâns să-l vadă. Era Ion Dumitru Pîrvănuș.»[7]


Alexandru Vlahuță a publicat în Adevărul poezia 1907, cea care începea cu această strofă (nici în cazul lui Mille, nici în cazul lui Vlahuță regele Carol nu a inițiat un proces de lezmajestate, regele amintind guvernului că libertatea presei este garantată de constituție – o bilă albă și pentru rege:


«Minciuna stă cu regele la masă,

Dar asta-i cam de multișor poveste,

De când sunt regi, de când minciună este…»


După război se face împroprietărirea țăranilor și să dă drept de vot universal (masculin). Talpa țării pătimise și susținuse prea mult efortul de război (țăranii s-au bătut în izmene la Mărășești) pentru a nu se face niscai schimbare. În plus, spectrul revoluției bolșevice se profila amenințător peste țară, așa că acțiunile au fost în consecință. În parlament liderii politici și-au pus cenușă în cap:


«Timp de 40 de ani, partidele noastre politice au practicat fără excepție corupția… Noi toți suntem răspunzători pentru aceasta situație, pentru ca nu am făcut nimic ca sa oprim aceasta monstruoasa tiranie și corupție a vieții noastre politice. Prin metodele pe care le-am folosit, am creat, susținut și dezvoltat atotcuprinzătoarea putere a oligarhiei»[8]


Pe 1 Decembrie, la Alba Iulia, Vasile Goldiș ținea un discurs sensibil și încurajator, spunându-ne că ‘va trebui asigurăm tuturor neamurilor și tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleași drepturi și aceleași îndatoriri. Civilizațiunea care ne-a eliberat, pretinde dela noi respectul pentru dânsa și ne obligă să prăbușim în noul Stat orice privilegiu și să statornicim ca fundament al acestui Stat munca și răsplata ei întreagăʼ[9]. Mai înainte vreme, odată cu alipirea Dobrogei, la 1878, se promisese același respect pentru toate minoritățile etnice:


«…Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea, sunt puse sub scutul unei Constituțiuni, pe care ne-o râvnesc multe națiuni străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi fără a-și primi legiuita pedeapsă.Locuitori musulmani, dreptatea României nu cunoaște deosebire de neam și de religiune. Credința voastră, familia voastră, vor fi apărate deopotrivă ca ale creștinilor…»[10]


S-a întâmplat așa, ceea ce cereau înaintașii și promiteau elitele politice? Știm, în cazul Dobrogei, că timp de peste 30 de ani cetățenii dobrogeni au fost lipsiți de drepturi politice, având o constituție locală și incompletă (dacă treceau Dunărea spre vest, dobrogenii nu mai erau nimic, avea un statut incert, de non-cetățeni), diferită de cea a patriei mamă. Până și un om sofisticat ca Ioan N. Roman, după un amplu proces de românizare aplicat în Dobrogea, se arăta mândru de ‘opera săvârșită în ultimul pătrar de secol și putem zice cu încredere că Dobrogea a fost românizată, că ea este țară românească.ʼ[11]


În interbelic corupția și violența politică erau monedă curentă. Faptul că personalități politice importante – I. G. Duca, Armand Călinescu (premieri în exercițiu atunci când au fost executați de echipele legionare), Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, etc. – au căzut sub gloanțele legionarilor, dă seama despre normalitatea a ceea ce unii au numit vârsta de aur a României. Din punct de vedere social, datele statistice erau demoralizante:


  • - mortalitatea infantilă a fost în 1930 de 17,56%, o cifră înspăimântătoare, din 100 de copii născuți vii, în primul an de viață mureau aproape 18 (Anuarul Demografic al României, 2005, p. 200), cu un maxim de 21,9% în județul Fălciu – anul 1937 (Anuarul Statistic, 1938, p. 112 );
  • -durata medie a vieții a fost, în 1933, de 42 de ani;
  • - populația ocupată (1930): 78.2% – agricultură, 7,2% – industrie (Enciclopedia României, Volumul I, p. 155). Agricultorii României aveau școală puțină, abia știau să silabisească sau erau de-a dreptul analfabeți (aproape jumătate din locuitorii României de la 1930 nu știau să citească);
  • - democrația era și ea tot mimetică (Mimic democracy is likely to appear and function in country with the following social characteristics: the immense majority of the population is rural and occupied in agriculture[1])
  • Sigur, în contextul epocii și în cadrul geografic central și sud-est european, democrația mimetică nu era singulară și nu reprezenta chiar puțin pentru o țară ca România. Dar asta e deja o altă discuție.

Sistemul primei electorale (după 1926), al cărui scop principal era acela de a forma majorități parlamentare confortabile, conducea la rezultate electorale extrem de discordante de la o alegere la alta, tușând și mai strident sistemul corupției electorale (Figura 3). Sunt multe referințe privind mita și practicile electorale ilegale, inclusiv la Matei Dogan și Marcel Ivan («Zestrea guvernului» își face apariția, dând (la guvern) Partidului Poporului posibilitatea de a întruni ca. 42% din voturi pe țară, deși în alegerile precedente (1919 cu ½ an în urmă) obținuse numai 1.2% din voturi pe țară.[2]). Cadrul general era destul de simplu: partidul care obținea cel puțin 40% din voturile valabil exprimate, beneficia de prima electorală – prima electorală era echivalentă cu un bonus de 50% din numărul total de voturi valabil exprimate. Să luăm un exemplu concret. Să ne imaginăm un partid X ce a înregistrat un procent electoral de 50% (deci se califica pentru a obține prima electorală), iar voturile valabil exprimate au fost de 10.000.000. Asta însemna că partidului X îi revenea prima electorală, jumătate din numărul total de voturi, adică 5.000.000. Din cele 5.000.000 de voturi, partidului X îi reveneau 2.500.000 de voturi, în conformitate cu procentul electoral al partidului. Asta înseamnă că partidul X avea la final un număr de 7.500.000 de voturi, ceea ce conducea la un procent de 75% (și nu de 50% cât obținuse de fapt partidul la urne). Este clar că partidul care organiza alegerile făcea tot ceea ce era omenește posibil pentru a ajunge la procentul de 40%, apelând inclusiv la metode electorale unfair, ar autorii mai sus menționați indică aceste practici și mecanisme electorale ilegale. Iată mecanismul prin intermediul căruia corupția electorală înflorea. La alegerile parlamentare din 1937, partidul ce le-a organizat, Partidul Național Liberal, le-a câștigat, dar cu un scor de numai 36%, insuficient pentru a beneficia de prima electorală, așa încât dictatura lui Carol al II-lea a devenit realitate.


Figura 3. Democratic musical chairs (zimți de fierăstrău). Rezultate electorale (%) pentru Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc (PNȚ) sub spectrul primei electorale

fig3.jpg

Sursa datelor: M. Ivan, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice, 1919-1932, Sibiu: Krafft & Drotleff, p. 28.

După 1947, țăranii nu se obosesc prea mult să apere Vechiul Regim. Violența cu care este înlocuită vechea elită politică și economică a descurajat și ea. Totuși, având în vedere care a fost modul de viață al țăranilor și muncitorilor (grevele muncitorești erau cel mai adesea înăbușite în sânge) în deceniile ce au precedat 1947, nici nu aveau mare lucru de apărat. Sistemul accelerat de industrializare a schimbat, în mai puțin de 30 de ani, fața României. Orașele s-au transformat, au apărut fabricile și blocurile de locuințe aferente. În preajma lui 1989 România avea o populație urbană de peste 50%, iarăși puțin după standardele Europei vremii. S-a creat o clasă tehnică, inginerii și medicii, s-au deschis spitale și școli noi, analfabetismul a fost eradicat, dar penuria din ultimul deceniu al perioadei Ceaușescu au grăbit prăbușirea comunismului. Iarăși oamenii nu au sărit să apere regimul. Având în vedere standardele economice ale vremii, oamenii se simțeau umiliți. Sigur, se poate argumenta că Ceaușescu a încercat un mic exercițiu de independență economică. Totuși, austeritatea de final de regim i-a făcut pe românii să se uite înapoi doar cu mânie[3].


În postcomunism se restructurează cu repeziciune anumite grupuri oligarhice. Cele două valuri de neoliberalism & austeritate, post-1996 (guvernarea CDR) și post-2009, readuc în prim plan dezvoltarea inegală (uneven development[4]). Scurt, societățile capitaliste se dezvoltă inegal.[5] După 1996, terapia de șoc a ajuns (și) la București și a adus cu ea restrângerea drastică a creditării, măsuri de austeritate fiscală și reforme structurale.[6] Acest malaxor de reforme neoliberale a avut efecte dezastruoase pentru economia României: producția industrială a scăzut cu 20% în intervalul 1996-2000, valurile de muncitori în șomaj dublând rata sărăciei, iar agricultura a devenit una de subzistență, țara noastră având nevoie de import de alimente.[7] Ulterior, măsurile post-criză, după 2009, au adâncit și mai mult decalajele economice regionale, consecință acestor inegalități și dezechilibre a fost aceea că românii au ales calea muncii în străinătate (Figura 4).


Figura 4. Emigranți raportați la total populație (%)

fig4.jpg

Sursa datelor: Eurostat, disponibil online https://ec.europa.eu/eurostat/data/database


Capitalismul este vagabond (Globalized capitalism has changed the face of social reproduction worldwide over the past three decades, enabling intensification of capital accumulation and exacerbating differences in wealth and poverty. The demise of the social contract as a result of neoliberalism, privatization, and the fraying of the welfare state is a crucial aspect of this shift.[8]), iar faptul că România nu a putut implementa politici publice menite să contribuie la dezvoltarea regiuni înapoiate, aceasta a readus în prim-plan vechile decalajelor economice regionale de dinainte de ultimul război mondial. Observăm foarte clar fenomenul corupției și clientelismului electoral din România de azi. Ceea ce se uită îndeobște este faptul că dacă facem o corelație între județele cu intensitate mare a răscoalei la 1907 și județele cu vot mare pentru PSD în ziua de azi (spre exemplu, la alegerile parlamentare din 2016), corelația va fi pozitivă: cu cât județele au fost marcate de violențe mai mari la 1907, cu atât votul lor pentru PSD va fi în prezent mai mare (vezi Figura 5 de mai jos). Și vorbim doar de județele din Țara Românească, relativ similare ca nivel de dezvoltare – chiar și așa există, după cum se vede, diferențe la vot. Dacă am face comparații cu județele Transilvaniei și Banatului, discrepanțele electorale ar fi mult mai vizibile – sunt aspecte electorale cunoscute, sunt deosebirile care se păstrează cu consecvență din 1990 și până în prezent. Ce citim aici? Că România a pornit la drum, încă de acum aproape 200 de ani, cu diferențe economice regionale și, spre exemplu, la 110 de la 1907, aceste diferențe nu au fost aplatizate și eradicate. România este o țară inegală și acum, înseși datele electorale din România de azi ilustrând electoral aceste inegalități ce se perpetuează de decenii. În continuare o mare parte a populației se zbate în lipsuri și sărăcie. Suntem absolut de acord că fenomenul clientelismului electoral are efecte nocive în ceea ce privește dezvoltarea instituțională, economică și politică a României. Pentru a elimina acest neajuns, dezvoltarea economică și atenuarea decalajelor regionale și județene sunt necesarmente obligatorii. Dar care partide sunt dispuse să taie acest veritabil nod gordian al zilelor noastre?


Figura 5. Rezultatele electorale pentru PSD (%) în județe ce cu intensitate mare (3) și intensitate mică (1 sau 0) a răscoalei la 1907

fig5.jpg

Sursa datelor: Autoritatea Electorală Permanentă (AEP)


Notă: Datele privind intensitatea răscoalei la 1907 au fost calculate de Daniel Chirot (2004). Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei periferii balcanice. Traducere și postfață de Victor Rizescu. București: Corint, p. 247.


Institutul Național de Statistică ne dă câteva date privind sărăcia[9]. În anul 2017, cele mai mari rate ale sărăciei s-au înregistrat în regiunile Nord-Est și Sud-Vest Oltenia (33,4%) și Sud-Est (29,6%), iar cea mai mică în București-Ilfov (6,1%).[10] Sunt aceleași județe din Moldova, Oltenia și Dobrogea, sărace și acum 100 de ani. Avem cele mai mici cheltuieli ale protecției sociale din Uniunea Europeană (Figura 6) și cu toate acestea categoriile cele mai sărace sunt admonestate pentru lenea și spiritul lor non-antreprenorial, presa depunând eforturi în a ne prezenta concetățenii ca fiind niște indolenți fără aplecare spre muncă, așteptând mereu ca salvarea săvină de la statul providențial-asistențial.[11]


Figura 6. Cheltuielile cu protecția socială (% din PIB)

fig6.jpg

Sursa datelor: Eurostat, disponibile online https://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=tab...


În acest cadru economic, politic și social, segmente importante din populația României nu beneficiază de condiții minime de igienă și confort locativ. Deși în scădere, aproape o treime din gospodăriile țării nu dispun de toaletă și duș în casă. Încă sunt locuințe cu WC-uri în fundul curții, decalajele față de țările chiar vecine nou, chiar non-membre-UE, cum e cazul Serbiei, fiind foarte mari (Figura 7).


Figura 7. Procentul populației fără baie, duș sau toaletă în locuințele lor

fig7.jpg

Sursa datelor: Eurostat, disponibile online

https://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tessi293&plugin=1


România se află într-un blocaj instituțional, având, la toate nivelurile, un sistem de reproducție socială extrem de perimat și demoralizant, de tip clientelar. În cele mai multe situații, instituțiile din țara noastră nu-și respectă cetățenii, tratându-i inegal. Țara noastră nu funcționează după un set de reguli și principii unanim recunoscute, respectate și acceptate de majoritatea populației. Pe scurt, românii din pozițiile de putere își tratează unfair concetățenii. În acest cadru istoric general, mai putem vorbi de aceleași drepturi și aceleași îndatoriri pentru toți românii, drepturi și îndatoriri promise de înaintașii noștri pe Câmpa Libertății de la Blaj, pe Câmpia Libertății de la Izlaz (Proclamația de la Islaz) sau la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918?[12] Sau mai degrabă, acum la 100 de ani de la 1918, doar contabilizăm aceste eșecuri societale, telegrafic prezentate mai sus?


«O, ei, fericiți peste toate,

Cei ce sub Troia înaltă, părinții de-alături privindu-i,

Fostu-le-a dat ca să cadă!» (Vergiliu, Eneida)


In memoriam. Ion Giugăl, fotografiat aici la puțină vreme înainte de a se prăpădi pe Frontul de Est.


fotogiugal.jpg



  • [1] A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, București: Albert Baer, 1910, pp. 555-556.
  • [2] Ibidem, p. 557.
  • [3] C. Dobrogeanu-Gherea, ‘Țăranul în literaturăʼ. În Studii critice, Volumul I, București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, p. 327.
  • [4] Dr. Gheorghe Crăiniceanu, Igiena țeranului român. Locuința, îmbrăcămintea și încălțămintea. Alimentațiunea în diferite regiuni ale țerii și în diferite timpuri ale anului, București: Carol Göbl, 1895, p. 60.
  • [5] Ibidem, p. 55.
  • [6] Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice. Traducerea și postfața Victor Rizescu, București: Corint, 2002, p. 8.
  • [7] Ștefan C. Petrescu, Gheorghe C Petrescu, Comuna Dăbuleni, județul Dolj. Monografie, Craiova: Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al Județului Dolj, 1973, p. 85.
  • [8] Matei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, București: Alternative, 1999, p. 141.
  • [9] Discursul lui Vasile Goldiș rostit în cadrul Adunării Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918 poate fi citit aici: http://centenarulromaniei.ro/discursul-lui-vasile-goldis-de-la-alba-iulia-1-decembrie-1918/?fbclid=IwAR2KRIzWIbXFloHRH2QQGHFW0hUZr7ENEjhRsT1w3oah1tP6RHD1kJWfvGM.
  • [10] Ioan. N. Roman, Dobrogea și drepturile politice ale locuitorilor ei, Constanța: Tipografia ‘Ovidiuʼ, 1905, p. 17.
  • [11] Ioan N. Roman, op. cit., p. 157.
  • [12] Matei Dogan, ʻRomania, 1919-1938ʼ, în Myron Weiner, Ergun Özbudun (Eds.), Competitive Elections in Developing Countries, Durham, NC: Duke University Press, 1987, p. 369.
  • [13] Marcel Ivan, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice, 1919-1932, Sibiu: Krafft & Drotleff, p. 9.
  • [14] Într-un sat din Oltenia, mi-am petrecut toată copilăria fără a avea lumină electrică seara în casă – majoritatea serilor din copilăria mea, mai ales cele de toamnă & iarnă, le-am petrecut la lumina lumânării & lămpii. Lumea era furioasă și înjura înfundat regimul.
  • [15] Despre dezvoltare inegală în capitalism, vezi Neil Smith, Uneven development. Nature, capital and the production of space, Athens: The University of Georgia Press, 2008.
  • [16] Doreen Massey, Spatial Divisions of Labour. Social Structures and the Geography of Production, London: Macmillan, 1995, p. 289.
  • [17] Cornel Ban, Dependență și dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc, traducere de Ciprian Șiulea, Cluj-Napoca: Tact, 2014, pp. 157-198.
  • [18] Ibidem, p. 162.
  • [19] Cindi Katz, ʽVagabond Capitalism and the Necessity of Social Reproductionʼ, Antipode, 33 (4), 2001, pp. 710. În spațiul rom#nesc, despre capitalismul vagabond a scris Constantin Stere. Vezi Manuela Boatcă, ‘Peripheral solutions to peripheral development: the case of early 20th century Romaniaʼ, Journal of World-System Research, 11 (1), 2005, pp. 3-26. Pentru Stere capitalul este vagabondși produce în țările înapoiate economic doar efectele întunecate ale capitalismului – vezi Constantin Stere, Social-democratism sau poporanism?, Galați: Porto Franco, 1996.
  • [20] ‘Sărăcia este situația în care se află acei oameni ale căror venituri sunt atât de scăzute încât le este imposibilă atingerea unui standard de viață considerat ca fiind acceptabil în societatea în care trăiesc, care se confruntă cu dezavantaje multiple legate de șomaj, venituri mici, condiții de locuit precare, îngrijirea inadecvată a sănătății și bariere în accesul la învățământ, cultură, sport și petrecerea timpului liber.ʼ - conform INS, vezi http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/dimensiuni_ale_incluziunii_sociale_in_romania_2017.pdf?fbclid=IwAR067ogETEEGR4IHf1zKI6C8LYlFxvtOuNHM2BZ3m8R9M85zurv79TQai_8
  • [21] Ibidem.
  • [22] Chiar președintele T. Băsescu, în timpul mandatelor sale, a ridiculizat sistematic România‘leneșăʼ.
  • [23] Excelent textul lui Szilágyi N. Sándor, ‘Ce n-au promis românii ungurilor la Alba Iulia?ʼ, Contributors.ro, 28 noiembrie 2018, disponibil la http://www.contributors.ro/editorial/ce-n-au-promis-romanii-ungurilor-la-alba-iulia/.