Text apărut inițial pe site-ul Adevărul



Discuţiile despre Strategie Naţională de Apărare survin într-un context politic care ilustrează foarte bine provocările la adresa credibilităţii, stabilităţii şi securităţii statului, cărora România va trebui să le găsească un răspuns adecvat, prin mecanisme instituţionale care să funcţioneze dincolo de durata mandatelor anumitor persoane în funcţii publice.


Refuzul lui Victor Ponta de a demisiona, după ce a fost pus sub acuzare de DNA pentru fapte de corupţie, a generat o criză politică aparte. Nu vorbim despre retragerea vreunui partener din coaliţia de guvernare sau despre trecerea unei moţiuni de cenzură. Astfel de situaţii ar avea drept cauze doar chestiuni de natură politică. Felul în care Ponta şi-a construit argumentaţia prin care explică refuzul demisiei consfinţeşte conflictul făţiş care există între clasa politică şi justiţie. Deci nu e vorba de o criză politică clasică, ci de una mult mai amplă, cu nuanţe complicate, care pune la îndoială, în funcţie de tabăra pe care o asculţi, loialitatea politicienilor faţă de justiţie sau neutralitatea justiţiei faţă de actorii şi instituţiile politice. Lucrurile sunt cu atât mai complicate dacă ne gândim că sistemul de justiţie funcţionează, până la urmă, pe baza unor legi elaborate tocmai de cei care acum se află în conflict.


De aceea, credem că această criză politică e una mult mai serioasă faţă de cea din 2012 şi că ea ilustrează cât de vulnerabilă este stabilitatea democraţiei din România, cu implicaţii directe la nivelul securităţii naţionale. Sunt două cauze principale pentru apariţia unor astfel de situaţii. În primul rând, felul în care sunt formulate raporturile între instituţii de către Constituţie. Problema responsabilităţii oamenilor politici în faţa justiţiei, prin instituţia imunităţii date de unele funcţii politice, provine, de asemenea, tot din Constituţie. De aceea, trebuie să fie clar în mintea tuturor celor care vor fi implicaţi în procesul de revizuire a Constituţiei, când se va ajunge acolo, că jumătăţile de măsură nu fac bine democraţiei.


În al doilea rând, calitatea umană a unor persoane aflate în funcţii publice poate să genereze vulnerabilităţi la adresa siguranţei naţionale. Vorbim acum despre Victor Ponta, acuzat de fapte de corupţie - săvârşite, e drept, înainte ca el să preia această funcţie. Însă în ultimii ani funcţii publice înalte au fost ocupate de persoane acuzate de fapte din aceeaşi categorie săvârşite în timpul mandatelor: Udrea, Vâlcov, Năstase, Mitrea şi enumerarea poate, din păcate, să continue. Ba să îl amintim chiar şi pe fostul preşedinte Băsescu, suspectat de multe fapte asociate corupţiei din vremea când era ministru sau primar. Nu mai vorbim de nenumăraţii parlamentari, primari sau preşedinţi de consilii judeţene aflaţi în aceeaşi situaţie. Sunt extrem de rare cazurile în care persoanele suspectate s-au retras înainte ca dosarul să înainteze prea mult. Că tot vorbim de Preşedinţie, poate merită amintit aici exemplul lui George Scutaru, care a demisionat sau a fost îndepărtat din funcţia de consilier tocmai pe probleme de securitate naţională chiar înainte de a fi pus sub acuzare de procurori. Mesajul ar fi că, până la urmă, oricât de bine ar fi scrise Constituţia sau Codul Penal, dacă cei aflaţi în funcţii publice aleg să aibă un comportament lipsit de onestitate, stabilitatea democraţiei va avea de suferit.


Iar aici ajungem la importanţa pe care le au aceste legi, despre care, la Centrul pentru Studiul Democraţiei, tot vorbim de câteva luni, care determină, la pachet, felul în care sunt aleşi cei care iau decizii şi care ar trebui să fie gardienii democraţiei: legile electorale, finanţarea partidelor, legea partidelor. Nu degeaba am insistat că alegerea primarilor în două tururi creşte şansele de a avea primari mai competenţi şi mai responsabili. Nu degeaba am insistat pentru posibilitatea de a înfiinţa mai uşor partide, care eventual să nu poată fi radiate după doar câteva luni de existenţă. Nu degeaba am cerut transparenţă şi echitate în finanţarea partidelor. Nu degeaba vorbim despre liste deschise, care să dea şanse reale tuturor candidaţilor şi care să nu oblige alegătorii să voteze liste care au pe primele locuri persoane loiale în primul rând partidului care i-a plasat în acele locuri sigure, purtătoare de mandate şi de imunitate parlamentară. Toate acest modificări pe care le-am propus în ultimele luni au menirea de a creşte şansele să avem aleşi mai buni, mai competenţi, mai oneşti. Felul în care Parlamentul a decis să arate aceste legi menţine o mare parte dintre elementele care constituie vulnerabilităţi la adresa democraţiei, mai ales prin posibilităţile de propulsare în funcţii publice a unor persoane lipsite de competenţă şi onestitate.


Revenind la Strategia Naţională de Apărare, trebuie să remarcăm faptul că elaborarea strategiei ilustrează abordarea nouă existentă la Palatul Cotroceni după alegerea lui Klaus Iohannis. Indiferent de criticile pe care şi le-a atras prin modul său de comunicare - pe care de altfel le-a contracarat printr-o schimbare de stil şi ton în ultimele săptămâni - preşedintele a transformat ideea de consultare şi dialog instituţional într-o regulă. Am asistat la consultări pe teme precum reformele politice, educaţia, bugetul apărării şi, acum, pe tema conceptului de securitate naţională ca bază a documentului pe care va trebui să îl prezinte Parlamentului în cel mult zece zile. De fiecare dată partenerii au venit atât din sfera politică, cât şi din cea a societăţii civile şi a unor instituţii relevante pentru subiectul discutat.


Acest tip de dialog este unul benefic pentru felul în care se face politică în România. Chiar dacă putem discuta în ce măsură aceste consultări duc la schimbări semnificative la nivelul politicilor publice, trebui remarcat că preşedintele perpetuează această practică şi când e vorba de legi sau decizii care intră în atribuţiile Parlamentului sau Guvernului, şi când e vorba de un document strategic, elaborat la nivelul Preşedinţiei, dar la a cărui transpunere în practică trebuie să colaboreze toate instituţiile fundamentale ale statului.


La fel ca în cazul consultărilor pe tema reformelor politice, Centrul pentru Studiul Democraţiei a fost parte a procesului de consultare premergător elaborării Strategiei Naţionale de Apărare, din partea societăţii civile şi a mediului academic. Având această perspectivă, credem că acest document aduce câteva plusuri semnificative în ceea ce priveşte modul în care interpretăm conceptul de securitate naţională. Ideea de strategie - care presupune o gândire pe termen lung - obligă la o înţelegere nouă a felului în care privim potenţialele pericole la adresa securităţii naţionale şi modalităţile de prevenire a acestora. Este normal ca întreaga discuţie despre securitatea naţională să fie influenţată de conflictul din Ucraina, cu toate valenţele acestuia. Însă, odată cu nevoia de a avea o gândire strategică actuală şi modernă în ce priveşte securitatea statului, credem că este momentul potrivit ca pe agendă să fie puse câteva teme foarte importante care macină, cumva la propriu, societatea românească. Dintre temele semnificative pentru această nouă perspectivă, amintim aici doar două teme majore, conectate.


Problema demografică a României este presantă. Ea nu ţine doar de faptul că natalitatea este mai scăzută decât mortalitatea de ani buni şi că tendinţa probabil se va menţine. La problema demografică a României contribuie migraţia masivă a populaţiei active. Problema nu e deloc una nouă, însă e de salutat că măcar acum începem să o înţelegem din perspectiva efectelor ei asupra societăţii. De asemenea, la problema demografică a României contribuie semnificativ mortalitatea de pe şoselele ţării, plasând România în fruntea acestui nefericit clasament european. Mesajul furnizat de statisticile care situează ţara noastră pe locul trei în ceea ce priveste proporţia deceselor pe şosele din totalul cauzelor de deces sau care evidenţiază accidentele rutiere ca principală cauză de deces în rândul copiilor şi tinerilor nu mai trebuie neglijate. Ele sunt situaţii care ilustrează anual prin numerele enorme de morţi că incompetenţa şi corupţia în funcţiile publice ajung să coste vieţi. Atât migraţia, cât şi mortalitatea pe şosele afectează cu precădere populaţie activă, care ar trebui să fie un motor de dezvoltare economică şi socială.


A două temă pe care o amintim ţine de educaţie. Aproape că nu trece an fără a produce schimbări în sistemul de educaţie. Şi nu vorbim despre o gândire strategică care să genereze schimbări continue, consecvente, coerente, ci despre hârjoneli legislative, modificări care anulează alte modificări, schimbări legislative cu dedicaţie pentru anumite persoane sau universităţi. Toate aceste aşa-zise reforme, în final, se contorizează în rezultate catastrofale nu doar raportat la unităţi de măsură internaţionale (testele PISA), ci şi la propriile standarde de evaluare (evaluările naţionale). Eşecurile pe bandă rulantă din acest sector de politici publice vor fi reflectate în generaţii întregi de tineri slab pregătiţi profesional, incapabili să fie absorbiţi de piaţa muncii şi de a aduce un plus la evoluţia economică şi socială a României. Mai mult, un alt efect al acestui eşec în materie de acţiune politică î, reprezintă generaţii de cetăţeni care nu au cultura politică necesară pentru a contribui la consolidarea democraţiei în România.


Acestor teme le putem adăuga sănătatea, defrişările, politicile energetice şi altele. Credem că principalul merit al noii strategii este tocmai reinterpretarea conceptuală şi practică a securităţii naţionale, iar efectul ar putea fi o transformare la nivelul culturii strategice a instituţiilor statului. Acest efect va depinde mult de modul în care strategia este comunicată public şi instituţional după momentul lansării ei.